Iulia
Ieri seara, in timp ce mancam ca disperatii, fericiti ca am ajuns nevatamati de pe off-road, au campat in jurul nostru toti polonezii pe langa care am trecut prin Theth, toate cele noua masinoaie. I-am recunoscut, ne-au recunoscut si unul din ei a venit la noi si mi-a laudat iubitul. M-am simtit tare mandra de el.
Cu acest sentiment placut si cu promisiunea ca pentru cateva zile ne vom tine de drumuri principale plecam spre Muntenegru.
La granita, un domn muntenegrean e tare suparat ca nu am stat cuminti la coada si ca suntem in paralel cu el ca sa prindem umbra. Bine, draga! Lasa dramoletele, ca nu ne bagam in fata ta. Nu vezi ca in dreapta ta, pe marginea drumului e-un copac cu rodii care se coc si ca niste capre demente trec ilegal granita?
Iesim din Albania fara sa imi mai apara nici macar un buncar. N-am nici o poza cu ele. Nici una. Nimic.
Chelnerul de la restaurantul din camping ne-a zis ca dai 1000 de euro ca sa scoti fierul dintr-un buncar si-l vinzi pentru 2000. Deci in nordul Albaniei oamenii au fost harnici. Daca ai mai multi pe proprietate, te-ai scos.
In Podgorica bem o cafea si pornim spre ai nostri in Kotor care si-au petrecut ziua cautand ceva decent de locuit. Se pare ca e foarte scump acolo.
Parcul national Lovcen are drum ca in povestile de groaza. E stramt si daca se intalnesc doua masini sau autocare venind din sensuri opuse obligatoriu unul da cu spatele ca sa poata trece la un moment dat celalalt. Dar noua nu ne pasa, nu-i asa? Aici nu am auzit de povesti cu impuscaturi.
Servim si pepene pe marginea drumului in timp ce altii se chinuie sa-si faca loc pe el si admiram look-ul satelor muntenegrene.
Culmea e ca mie mi se face frica de inaltimi de unde rezulta acest selfie solo al lui Radu, in timp ce eu eram asezata in siguranta, vis-a-vis.
Dupa cateva ore si 200 de grame de prsut (prosciutto) achizitionate de la sibienii locului, ajungem in Kotor.
No comments:
Post a Comment